CU G. MOSARI, PRESEDINTELE ASOCIATIEI SCRIITORILOR DE LIMBA ROMANA DIN ISRAEL, INTR-O CAFENEA, LA PRAGA
L-am intalnit alaltaieri pe G. Mosari, intr-o eleganta cafenea, la Praga. Amandoi, surprinsi placut de aceasta intamplare si avand, de data asta, ceva mai mult timp, am stat la o sueta cu gust de cafea buna si cu prajituri asortate rafinat, iar la urma am luat si un coniac, ba si un cocktail special, numit si renumit deja: „Rusia alba”. Lume buna, lumina difuza, oameni manierati, distinctie. Totul era din alta lume… Noua insa nici ca ne pasa, cel putin din doua motive: intai ca ne bucuram de surpriza unei intalniri mai insolite, undeva, „in afara”, intr-o baie de anonimat placut, care-ti da libertatea deplina a gandului ( mie, cel putin!), si apoi, in al doilea rand (mai ales eu!) nu aveam grija platii de la sfarsit, cu toate ca aici, candva, erau preturi, nu gluma; acum, desi decorul, serviciile, precum si companionii nu arata mai putin bine ca altadata, platesti doar atat cat crezi tu, cat vrei tu, la libera ta alegere! (Motiv pentru care m-am dat generos, m-am itit sa platesc eu, nonsalant. Dar a fost, pana la urma, o greseala – asa sunt eu, ma reped in astfel de situatii, ca sa nu pic cumva in mila sau condescendenta cuiva – da, o greseala, caci observand cum platesc cei din jur, si simtindu-ma privit si de altii, am platit mult mai mult decat intentionasem: de rusine!). Si a mai fost un motiv pentru care, in timp ce sedeam la o masuta cocheta, in distinse si comode scaune tapisate, nu ne formalizam – desi ochii mai alunecau – de doamnele elegante si discret parfumate, ori de tipii aia bine imbracati, ca in jurnalele de moda, de la mesele din jur: ne simteam bine! Pur si simplu, era placut si ne simteam bine. La Praga, intr-o cafenea, nu chiar oricare! Am uitat sa va spun cum se numeste locul asta renumit, din orasul lui Iaroslav Hasek si mereu actualul Kafka. Stati numai o clipa, sa ma mai uit un pic in cartea lui Mosari, recent aparuta, cu titlul „Lumea in oglinda”. A, da! Am gasit: „La marele Lubovski”, asa se numeste cafeneaua.
R.C. Mai intai, Mosari, n-am apucat sa-ti multumesc pentru cele doua carti pe care mi le-ai trimis cadou: „Eu sunt cel mai bun” si „Lumea in oglinda”, care au aparut de curand. Ca o… compensatie, da-mi voie sa comand pentru tine o prajitura cu frisca… (Langa un om spiritual, incerc si eu sa fiu mai putin tacut, ba chiar, cat imi reuseste, ceva mai glumet). Am auzit ca ai lansat, nu de mult, cele doua carti in Romania…
G.M. Da, am fost in Romania (ca de obicei – cu sotia!).
R.C. Mare noroc ai tu cu ea! Ca si mine, de altfel, cu nevasta mea; ele sunt, in mod sigur, reprezentantii lui Dumnezeu in casele noastre.
G.M. Daca zici tu, asa sa fie! M-am intors foarte satisfacut de la Bucuresti, trebuie sa recunosc, si iata-ma acum, din Israel, printr-un „salt literar”, aflandu-ma intr-o ambianta atat de „pe gustul nostru”…
R.C. … Conversand despre… Mosari, ca sa parafrazez titlul cartii „Conversand despre Ionescu” scrisa mai de mult de bacauanul George Balaita… Mare, domnule, mare! Halal de el!…
G.M. Sa-ti zic cum a fost la Bacau?
R.C. A, ai fost si la Bacau? Pai de ce nu zici, dom’le?!
G.M. Se putea sa fiu in Romania si sa nu merg la Bacau?! M-a invitat Calistrat Costin, presedintele Filialei de acolo a Uniunii Scriitorilor din Romania, ca sa particip la „Toamna Bacoviana” care a sarbatorit 130 de ani de la nasterea poetului George Bacovia. Bacaul a devenit, in acele zile, Capitala poeziei romanesti. S-au organizat tot felul de manifestari culturale – recitaluri de poezie, interpretari muzicale la Statuia lui Bacovia din centrul orasului, reprezentatii speciale ale Teatrul municipal „Bacovia”, vizite la „Casa memoriala” a poetului, simpozioane, intalniri ale scriitorilor cu cititorii, colocvii cu participarea unor personalitati culturale la universitatile bacauane si la licee, o masa rotunda despre poet si creatia sa, in gradina „Casei memoriale”, acordarea de premii literare, salon de carte cu vanzare, o expozitie de pictura cu creatii inspirate din poemele lui Bacovia; mi se pare ca a avut loc si un concert al Filarmonicii locale, dedicat acestui geniu al literelor romanesti. Au fost acolo multe valori „de clasa” ale vietii culturale din Romania: scriitori, academicieni, oameni de stiinta, artisti plastici, muzicieni, ziaristi, televiziuni, radio…
R.C. Am citit in presa ca la Statuia Marelui Poet,din centrul orasului, pe chiar podiumul ei, s-a desfasurat un adevarat Festival.
G.M. Am fost foarte emotionat (cat poate fi de emotiv un scriitor satiric, umorist, nu?!) am fost emotionat sa particip si eu la aceasta manifestare. In fata microfonului, vorbindu-le concetatenilor mei de altadata si de acum, parca m-a trecut un fior nostalgic. Dar cred ca m-am prezentat onorabil. Apropo de presa, iata ce scria apreciatul si talentatul ziarist Stefan Olteanu, in „Observatorul de Bacau”: Printre scriitorii grupati in jurul statuii lui Bacovia (…) s-a aflat si un oaspete aparte, special venit din Israel la Bacau (orasul sau natal, de altfel)…Oaspetele special al bacauanilor a fost cunoscutul scriitor israelian de origine romana G. Mosari, vechi membru al „Pen – Club”-ului si presedintele Asociatiei Sciitorilor Israelieni de Limba Romana, autorul unei impresionante suite de carti (peste 20 la numar), catalogat de criticii literari ca un scriitor-gazetar martor al clipei, dar si un observator atent, priceput a deslusi intelesurile ce se ascund in spatele acestei clipe si care scrie o proza distinsa si destinsa, eleganta, caracterizata, printre altele, de un umor plin de noblete si de o bucurie a vietii traite si contemplate cu inteligenta si discretie. Vreau sa-ti spun, Roni, fara sa pozez, ca am fost deosebit de onorat ca am participat la astfel de manifestari. Erau oaspeti din Romania si de peste hotarele ei. Pastrand obiceiul, am „lansat”, si cu prilejul acestei vizite la Bacau, cele doua carti la care te-ai referit mai inainte. Asta a fost dupa lansarea lor, in premiera nationala, cu putin timp mai devreme, la Iasi. Dar cel mai mare succes a fost prezentarea mea si a cartilor despre care vorbim, in urmatoarele zile, la Bucuresti.
R.C. Unde s-a desfasurat prezentarea festiva?
G.M. La Muzeul National al Literaturii Romane. In Rotonda. Inainte de incepere, am fost solicitat de o echipa a TVR Cultural si am dat un scurt interviu. Au vorbit apoi, la „lansare”, Aura Cristi (care este si redactorul sef al revistei ”Contemporanul”), criticul literar Razvan Voncu si scriitorul Nicolae Breban, directorul „Contemporanului”. In sala, printre altii, imi amintesc ca au fost Calin Caliman, Toma George Maiorescu, Ileana Andrei si altii. Am avut din nou prilejul si am vorbit si despre Asociatia noastra, a scriitorilor din Israel, care scriem pe romaneste, reprosand faptul ca nu ni se acorda suficienta atentie, mai ales in critica literara si in revistele de profil, noi fiind acolo remarcati cam palid, desi constituim un fenomen cultural aparte si, zic eu, benefic pentru cultura romaneasca.
R.C. Si crezi ca o sa aiba ecou opinia ta?
G.M. Sa vedem… Eu sunt optimist.
R.C. Hai sa ne-ntoarcem la cartile tale recente. M-au amuzat, mi-au sugerat noi itinerarii de calatorie, ba si de meditatie. Sunt scrise ca un fel de crochiuri ale unui suetist agreabil. E placut sa fii in compania lor (adica a ta!). In esenta, discret, autorul este personajul principal, e simpatic, spune lucruri interesante, are un anume har al lui, pornind adesea de la ceva senzational (in intelesul bun al cuvantului), presarand ceva umor sau ironie, cu poante, cu scurte comentarii de nuanta moralizatoare… Tin minte o apreciere a criticului Carol Isac (Dumnezeu sa-l odihneasca!) despre scrisul tau. El observa ca scrii de parca ai umbla cu aparatul cinematografic; si eu continui ideea si subliniez selectia pe care o faci pana apesi pe declansatorul de filmare a secventelor, care au o viata a lor, rotunjime, o esenta anume, specifica tie, realizata si prin felul cum plimbi aparatul de fimat. Limbajul e simplu, nesofisticat. De fapt tu scrii cum vorbesti… Remarc grija ta de a gasi faptul divers semnificativ, concludent, elocvent. De fapt, tu calatoresti mult nu numai prin lume, dar si prin almanahuri, carti, ghiduri, ziare si reviste. Cred ca stai la sueta cu cititorul, dar mai ales cu tine: sincer, detasat, calm, elegant si…percutant.
G.M. Mai luam o cafea?
R.C. Astia n-or fi avand aici si coniac? O fi cocktailul lor cum o fi, dar parca tot un coniac bun se potriveste mai bine…
Comandam. Fata care serveste are o talie si niste picioruse… Doamne, ce exemplare stii tu sa faci!!…
G.M. De ce zambesti, Roni?
R.C. Mi-am reamintit de un prieten de-al meu, care-mi zicea in gluma: Ce pacat ca revolutia sexuala ne-a prins fara armament!…(Poti sa crezi ca era un mare iubitor de… revolutii…). De fapt, prin lume e o mare harababura in relatiile dintre barbati si femei. Mi-au placut si unele secvete din cartile astea ale tale, secvente orientate in aceasta directie.
G.M. La ce te gandesti?
R.C. Cum e, dom’le, chestia aia cu chinezoaicele tinere, cele vreo opt, ajunse aproape de 20 de ani, si grabite – nevoie mare! – sa se marite?
G.M. Intamplator cele opt fiinte feminine erau frumoase, curajoase si au pornit la o actiune comuna. Au iesit toate impreuna sa se plimbe pe strazile princpale ale capitalei Chinei, dar n-au plecat cu mana goala. Mai exact, erau ele aproape goale, dar aveau mainile ocupate cu „fluturasi” si panouri pe care le plimbau prin oras. Defilarea fetelor le-a placut chinezilor, care le-au aplaudat, uneori in ropote. Aplauzele au sosit repede, mai greu a fost de gasit miri pentru cele opt frumoase cu ochi oblici. Dar debutul s-a facut. Pentru maritis se iese la plimbare in costum de baie, cu lozinci si fluturasi. Grupurile de frumoase nebune se inmultesc.
R.C. Pune, te rog, cartea aia pe masa, la-ndemana, ca vreau sa-mi mai redai un citat. E unul care ma unge la suflet, asa…, indirect. Iti mai amintesti de divorturile vesele din Japonia?
G.M. A, da! Cei care vor sa divorteze inchiriaza un local, isi invita fiecare rudele si prietenii (…) si se duc pe o scena aranjata pentru ceremonie. Ceea ce inseamna ca cei doi soti isi scot inelele de pe degete si incep sa le bata cu ciocanele, pana cand distrug cele doua inele. Cand aceasta festivitate s-a incheiat, bineinteles in urletele multimii, cei doi japonezi se simt… divortati. De la localul inchiriat, dupa ce nu a ramas urma de inele, petrecaretii pot continua distractia la un restaurant… Cam asta-i. Mai sunt si alte amanunte si explicatii pe care, dupa cum ai vazut, le-am pus in carte, dar in mare, cam asta-i cu veselia unora dintre divorturile japoneze.
R.C. Dar cu Columbienii, ca sa fim oarecum pe aceeasi “lungume de unda”, cu columbienii care vor neveste numai de la bordel, cum devine cazul?
G.M. E bun coniacul, te incalzeste la vorba! Cu columbienii, zici? Stai sa vad mai exact. Da. Am gasit. Intr-adevar, doresc sa se insoare cu fetele pe care le-au cunoscut la casele de „toleranta”, caci ele si-au indeplinit serviciul perfect si se anunta ca neveste care vor sti sa fie desavarsite. Asadar, in fiecare an, barbatii din Bogota se insoara cu 20-25 % din totalul prostituatelor. Uneori in relatia client-prostituata ceruta in casatorie se ajunge la scene dramatice. Pe columbieni nu ai voie sa-i contrazici, pentru ca in afara de vorbe, au… pistoale. Si le folosesc cu repeziciune. De aceea, ori te mariti, ori mori nemaritata…
R.C. De unde se vede bine ca ei cunosc adevaratul glas al dragostei focoase. Mi-am mai reamintit acum si de unele curiozitati, pe care le redai cu un anume fel de umor; stii, aia care mananca “alimente” speciale; unul mananca sticla pisata cu proprii dinti, altul cuie taiate marunt, marunt. Dar scrii si despre alte lucruri interesante. Si despre alte excursii, foarte atragatoare, cum ar fi – imi amintesc acum – si aceea in Galil (in Israel), de o rara frumusete, incat iti vine sa te urci in masina si, pe-aici ti-e drumul! Apropo de drum, cred c-ar cam trebui sa plecam acasa. Dar cum ajungem acum, cel mai repede, la Tel Aviv?
G.M. Simplu: incalecam fiecare pe cate o alta sea „literara” si ajungem oriunde vrem, oricat de repede vrem.
R.C. Mosari, eu sunt obligat sa-ti multumesc pentru faptul ca, si datorita tie, calatoresc destul de mult. Si asta fara pasaport, fara vize, fara sa ma coste ceva. Am gresit, nu „datorita tie”, ci datorita cartilor tale. Nu astepta insa vreo recompensa, caci plata de la cafeneaua „La marele Lubovski” m-a cam scos din circuit. Dar, nu regret deloc intalnirea noastra de aici, din Praga de Aur. A fost placut! Ma consolez cu privire la cheltuiala asta, amintindu-mi totusi ca obrazul subtire…
G.M. …Cu vorbe se tine! La revedere, Roni.
R.C. La revedere, Mosari!
G. Mosari s-a nascut la Bacau. A absolvit Facultatea de Drept la Iasi. In Romania, a fost consilier juridic principal la combinatul textil din fosta regiune Bacau, pana in 1977 cand a emigrat in Israel. In Israel, este avocat si notar cu birou independent.
Scrieri in Romania: a colaborat la ziare si reviste din Bacau, cu rubrici permanente: ziarul „Steagul rosu”, revista „Plaiurile Bistritei” si la publicatiile Casei de Cultura. Lucrari independente: „Volei pe meleaguri bacauane” „In numele balonului rotund” „Tara cere” – sceneta In Israel:
Carti: Povestiri de buzunar: „Capul calendar”, 1994, „Lumea pe dos” – 1996, „Salutari de departe”- 2000, „Luna pe pamant” – 2001 Tablete: „Cutia cu tablete” – 2002, „Vorbe in pustiu”- 2003, „Tablete internationale” – 2010, „Eu sunt cel mai bun” – 2011.
Credite Fotografie G. Mosari: Napoca News
